În anumite părți ale lumii războiul poate dura la infinit, poate lăsa urme de neșters, devenind motorul atâtor reflexe ale conștiinței colective!
Nu se poate uita tragedia orașului Sarajevo, războiul etnic al anilor’90, în plină inimă europeană. Orașul părea atunci asediat și devastat până în temelii, bombele explodau în supermarketuri și în cimitire...Prin metaforele sale cinematograful ne-a arătat parte din acea oroare, iar filmul de față continuă să o facă prin evocarea consecințelor acelor răni greu de șters.
Ambientat în cartierul Grbavica din Sarajevo, “Sarajevo, mon Amour” (“Grbavica”) reușește să emoționeze în primul rând prin sinceritate. Protagonista Esma este o femeie însemnată pe viață de violența bestială a unui viol al soldaților sârbi. Mirjana Karanovic este o actriță capabilă să reprezinte o durere privată precum un semn al durerii comune: la începutul filmului vedem un grup de femei care încearcă să se roage, într-un centru de asistență a victimelor violurilor etnice (statisticile spun că ar fi în jur de 20.000!).
Căutarea solidarității și a legăturilor puternice între supraviețuitorii tuturor traumelor războiului este extenuantă. O mamă și o fiică sunt gata să se regăsească în haosul urban postbelic, în vortexul amintirii unor torturi fizice provocatoare de mult sânge, și, în același timp, de miracolul maternității….
Sara (Luna Mijovic) este fiica Esmei, o fetiță rebelă obsedată de a afla identitatea tatălui, convinsă că a fost unul dintre mulții martiri ai războiului. Cu un certificat care atestă eroismul părintelui, fetița ar dori să participe la o excursie școlară gratuită. Iar Esma este astfel constrânsă să lucreze într-un local de noapte pentru a putea cumpăra prețiosul document. Sara se va confrunta și cu Samir (Kenan Catic), un adolescent de vârsta ei cu care își petrece zilele, un băiat marcat și el de amintirea tatălui căzut pe front.
În acest dureros joc al transfigurărilor, fetița, încercând să forțeze secretul mamei, va ajunge să îi îndrepte pistolul către tâmple, ca un gest disperat de regăsire a entității familiare pierdute. Și pe cimentul unui bloc în ruine va experimenta și iubirea cu prietenul Samir…
Cu acest film curat și surprinzător, źbanic își expune propria sensibilitate, după experiențe de documentaristă, și chiar de clown. Maniera sa de a filma știe să confere materialitate umbrelor, știe să delimiteze traiectoriile dureroase ale existenței, fără însă a arăta prea mult… Regizoarea preferă aluzia, sublinierilor…
“Sarajevo, mon Amour” reușește să vorbească despre părțile invizibile ale celor care sunt constrânși să trăiască, zi după zi, cu neputința derivată din injustițiile Istoriei. O Istorie invadată de barbaria carnagiilor, destinată tribunalelor care decretă vinovăția atâtor criminali împortiva umanității.
Din astfel de filme învățăm că speranța se menține oferind valoare micilor gesturi cotidiene. Astfel, în marea ei pudoare și lipsită de retorică, regizoarea Jasmila źbanic ne prezintă o scenă de maximă eliberare. Un simplu salut. Acela dintre Esma și fiica sa, când aceasta pleacă în excursie, în timp ce auzim în contra-punct notele nostalgice din “Sarajevo, mon Amour”. Totul e curpins de/în acest cântec contemporan concret, care sugerează tonul acestui film-baladă, dedicat unui oraș care vrea să-și regăsească numele….
Nu se poate uita tragedia orașului Sarajevo, războiul etnic al anilor’90, în plină inimă europeană. Orașul părea atunci asediat și devastat până în temelii, bombele explodau în supermarketuri și în cimitire...Prin metaforele sale cinematograful ne-a arătat parte din acea oroare, iar filmul de față continuă să o facă prin evocarea consecințelor acelor răni greu de șters.
Ambientat în cartierul Grbavica din Sarajevo, “Sarajevo, mon Amour” (“Grbavica”) reușește să emoționeze în primul rând prin sinceritate. Protagonista Esma este o femeie însemnată pe viață de violența bestială a unui viol al soldaților sârbi. Mirjana Karanovic este o actriță capabilă să reprezinte o durere privată precum un semn al durerii comune: la începutul filmului vedem un grup de femei care încearcă să se roage, într-un centru de asistență a victimelor violurilor etnice (statisticile spun că ar fi în jur de 20.000!).
Căutarea solidarității și a legăturilor puternice între supraviețuitorii tuturor traumelor războiului este extenuantă. O mamă și o fiică sunt gata să se regăsească în haosul urban postbelic, în vortexul amintirii unor torturi fizice provocatoare de mult sânge, și, în același timp, de miracolul maternității….
Sara (Luna Mijovic) este fiica Esmei, o fetiță rebelă obsedată de a afla identitatea tatălui, convinsă că a fost unul dintre mulții martiri ai războiului. Cu un certificat care atestă eroismul părintelui, fetița ar dori să participe la o excursie școlară gratuită. Iar Esma este astfel constrânsă să lucreze într-un local de noapte pentru a putea cumpăra prețiosul document. Sara se va confrunta și cu Samir (Kenan Catic), un adolescent de vârsta ei cu care își petrece zilele, un băiat marcat și el de amintirea tatălui căzut pe front.
În acest dureros joc al transfigurărilor, fetița, încercând să forțeze secretul mamei, va ajunge să îi îndrepte pistolul către tâmple, ca un gest disperat de regăsire a entității familiare pierdute. Și pe cimentul unui bloc în ruine va experimenta și iubirea cu prietenul Samir…
Cu acest film curat și surprinzător, źbanic își expune propria sensibilitate, după experiențe de documentaristă, și chiar de clown. Maniera sa de a filma știe să confere materialitate umbrelor, știe să delimiteze traiectoriile dureroase ale existenței, fără însă a arăta prea mult… Regizoarea preferă aluzia, sublinierilor…
“Sarajevo, mon Amour” reușește să vorbească despre părțile invizibile ale celor care sunt constrânși să trăiască, zi după zi, cu neputința derivată din injustițiile Istoriei. O Istorie invadată de barbaria carnagiilor, destinată tribunalelor care decretă vinovăția atâtor criminali împortiva umanității.
Din astfel de filme învățăm că speranța se menține oferind valoare micilor gesturi cotidiene. Astfel, în marea ei pudoare și lipsită de retorică, regizoarea Jasmila źbanic ne prezintă o scenă de maximă eliberare. Un simplu salut. Acela dintre Esma și fiica sa, când aceasta pleacă în excursie, în timp ce auzim în contra-punct notele nostalgice din “Sarajevo, mon Amour”. Totul e curpins de/în acest cântec contemporan concret, care sugerează tonul acestui film-baladă, dedicat unui oraș care vrea să-și regăsească numele….
Giulia Ghica Dobre
