Greu de găsit un blockbuster mai neconvențional decât acest Monstru / The Host sud-coreean, care a fost văzut de peste 13 milioane de oameni numai în țara sa de baștină. Nici nu știi prea bine în ce tipar să-l încadrezi. Am în față un fluturaș publicitar care-i enumeră genurile proxime: “thriller / SF / horror / fantastic / dramă / comedie”. Tăticul IMDB mai adaugă “acțiune” și “aventură”. Mai adaug și eu câteva: “film de familie”, “film politic”, “film-kitsch”, “film-catastrofă”. Da, Monstrul lui Joon-ho Bong e câte puțin din toate acestea, dar în același timp mult mai mult.
În anul 2000, într-o bază militară americană de pe teritoriul Coreei, un medic yankeu îi ordonă unui localnic să golească în canalizare sute de sticle conținând chimicale, deși realizează că lichidul toxic va fi deversat în râul Han, care străbate metropola Seul (ca de obicei, “americanii-s de vină”). De-a lungul a câțiva ani, în apele râului se formează un gigant monstru mutant (o spectaculoasă corcitură între Godzilla și Alien, creată de Orphanage Inc.), excelent vânător și acrobat. În 2006, creatura decide că puțină mediatizare nu i-ar strica și începe să facă zeci de victime. În ghearele sale cade și Hyun-seo, mezina și feblețea familiei Park. Ignorând ordinele militarilor, carantina și paranoia generalizate, tot neamul pornește pe urmele fetiței răpite, în frunte cu Hie-bong, bunicul care a vândut toată viața tăieței pentru a-și întreține cei trei copii. Fiul cel mare, Gang-du, nu are un IQ prea ridicat și doarme pe el mereu; nu e de mirare că soția l-a părăsit acum 13 ani, lăsându-i în grijă și copilul. Al doilea frate, Nam-il, a reușit să termine o facultate, dar, cum asta nu l-a ajutat să capete o slujbă, a deprins patima băuturii. Ceva mai răsărită pare sora Nam-joo, campioană la tir cu arcul, dar și ea pierde prostește o medalie de aur pe care o avea asigurată.
Nu cred că veți mai găsi o asemenea gașcă de eroi atipici – sau de antieroi tipici, dacă vreți – într-o altă superproducție cinematografică. Și totuși, deși nu se înțeleg de nici o culoare, deși își pun singuri bețe-n roate, acești trei freaks vor izbuti ca, unindu-și forțele, să realizeze mai mult decât toate forțele armate coreene și americane laolaltă. Trei Davizi, transformați în luptători neînfricați de pierderea unei ființe iubite, îl răpun pe Goliat și salvează o țară întreagă. Poate părea forțat, dar cineastul îi privește cu atâta simpatie – care ni se transmite și nouă – pe acești loseri, încât la sfârșit mai că ne vine să ne ridicăm în picioare și să-i aplaudăm.
“Omul e lup pentru om / Homo homini lupus”, grăiau strămoșii noștri latini acum vreo două milenii. Joon-ho Bong merge mai departe și ne avertizează că “omul e monstru pentru om”. Iar mesajul profund al filmului este, cred eu, unul umanist: dacă îl tratezi pe Celălalt ca pe un monstru, devii tu însuți un monstru. Când înșiram mai sus genurile în care ar putea fi încadrată această producție, l-am omis pe cel mai important: filmul de dragoste. Întreaga operațiune “Monstrul” (cea de pe ecran și cea din spatele său) este născută din iubire și, ca atare, merită toată stima.
În anul 2000, într-o bază militară americană de pe teritoriul Coreei, un medic yankeu îi ordonă unui localnic să golească în canalizare sute de sticle conținând chimicale, deși realizează că lichidul toxic va fi deversat în râul Han, care străbate metropola Seul (ca de obicei, “americanii-s de vină”). De-a lungul a câțiva ani, în apele râului se formează un gigant monstru mutant (o spectaculoasă corcitură între Godzilla și Alien, creată de Orphanage Inc.), excelent vânător și acrobat. În 2006, creatura decide că puțină mediatizare nu i-ar strica și începe să facă zeci de victime. În ghearele sale cade și Hyun-seo, mezina și feblețea familiei Park. Ignorând ordinele militarilor, carantina și paranoia generalizate, tot neamul pornește pe urmele fetiței răpite, în frunte cu Hie-bong, bunicul care a vândut toată viața tăieței pentru a-și întreține cei trei copii. Fiul cel mare, Gang-du, nu are un IQ prea ridicat și doarme pe el mereu; nu e de mirare că soția l-a părăsit acum 13 ani, lăsându-i în grijă și copilul. Al doilea frate, Nam-il, a reușit să termine o facultate, dar, cum asta nu l-a ajutat să capete o slujbă, a deprins patima băuturii. Ceva mai răsărită pare sora Nam-joo, campioană la tir cu arcul, dar și ea pierde prostește o medalie de aur pe care o avea asigurată.
Nu cred că veți mai găsi o asemenea gașcă de eroi atipici – sau de antieroi tipici, dacă vreți – într-o altă superproducție cinematografică. Și totuși, deși nu se înțeleg de nici o culoare, deși își pun singuri bețe-n roate, acești trei freaks vor izbuti ca, unindu-și forțele, să realizeze mai mult decât toate forțele armate coreene și americane laolaltă. Trei Davizi, transformați în luptători neînfricați de pierderea unei ființe iubite, îl răpun pe Goliat și salvează o țară întreagă. Poate părea forțat, dar cineastul îi privește cu atâta simpatie – care ni se transmite și nouă – pe acești loseri, încât la sfârșit mai că ne vine să ne ridicăm în picioare și să-i aplaudăm.
“Omul e lup pentru om / Homo homini lupus”, grăiau strămoșii noștri latini acum vreo două milenii. Joon-ho Bong merge mai departe și ne avertizează că “omul e monstru pentru om”. Iar mesajul profund al filmului este, cred eu, unul umanist: dacă îl tratezi pe Celălalt ca pe un monstru, devii tu însuți un monstru. Când înșiram mai sus genurile în care ar putea fi încadrată această producție, l-am omis pe cel mai important: filmul de dragoste. Întreaga operațiune “Monstrul” (cea de pe ecran și cea din spatele său) este născută din iubire și, ca atare, merită toată stima.
Mihai Fulger
