Ochii lui Lynch. Ochi care văd diferit de ai noștri, ochi obișnuiți să scruteze dincolo de capcanele realității...

    David Lynch, personaj poliedric, desenează de ani de zile rubrica de caricaturi a unui săptămînal din Los Angeles. A realizat tot ce Arta actuală îi permite: lungi metraje, scurt-metraje, filme și seriale de tv, spectacole multi-media, spoturi publicitare importante și clipuri video, și a produs chiar un album cu texte scrise și interpretate de el-însuși. Cine are curajul să-i cadă în capcană???....

    "Aș fi vrut să văd mai multe lucruri întîmplîndu-se în viața mea. Am știut mereu că nimic nu este ceea ce pare a fi, dar nu am reușit să găsesc o dovadă…” . David Lynch (Montana, USA, 1946) se povestește pe sine astfel. Cineast dificil, a crescut ca artist în Pictură (a absolvit facultatea de Beaux Arts la Philadelphia) și foarte curînd a simțit nevoia de a-și pune pe peliculă imposibilele tablouri din cap.  Ne-a propus atunci o cinematografie mereu la limitele experimentului, caracterizată de o maniacă și convingătoare utilizare a detaliilor și a luminilor.

    Operele sale trăiesc din capcane, din jene, din situații repugnante, din diformități fizice și pisihice și, dincolo chiar de acestea, din perversiuni sexuale ale căror maestru Lynch se consideră!

    Lynch nu poate urma clasicele coordonate spațio-temporale ale povestirilor. Cinematograful acestui alchimist, transgresiv în mod lucid, dorește înainte de toate să ne spuna că realitatea este iluzie (ceea ce spunea Bunuel despre libertate), și că în orice reprezentare a ei incoștientul este cel care face legea (astfel precum ne-a învățat și literatura contemporană, mai cu seamă de la Joyce încoace).

    Lynch cel de azi utilizează, de exemplu, digitalul cu același gust pentru experiment de la început. Demonstrația acestui parcurs excepțional vine mai cu seama din ultima sa capodoperă,  prezentata la Veneția anul trecut și acum la noi pe ecrane.  Leul de Aur al carierei sale: INLAND EMPIRE (Imperiul Dinlauntru) (de scris totul cu majuscula). Un alt seducător puzzle  vizionar, ca omagiu adus fortei irepresive a cinematografului. Tiltlul este numele unei zone rezidențiale de la marginea Los Angelesului, însa poate indică și vasta noastră lume interioară. Precum în haosul minții umane, unde se întretaie imagini, ganduri, dorinte, filmul cladeste fragmente izolate și nu poate fi urmarit (sau înteles) decăt dacă ne abandonam fluxului narațiunii visului sau a subconștientului.

    Precum în Mulholland Drive, suntem din nou în jurul Hollywoodului, ca teatru a ceea ce am putea sa definim un adevarat love-story. Aici amanții par a se fi pierdut în labirintul propriilor emoții consummate.

    Precum întotdeauna la Lynch, lacrimile curg și devin materie vizibilă pe obrazul interpreților (poate ca o ironică trimitere la melodramă, gen deja depășit și ținut artificial în viață, cu rol terapeutic, de cîțiva epigoni ai marilor maeștri de altă-dată). Gospodina poloneză Susan Blue plînge, închisă într-o cameră în care privește un soi de soap cu protagoniști - iepuri uriași. Și celălalt personaj feminin, Nikki Grace, actriță de la Los Angeles, se agită pentru a juca într-un remake al unui film polonez rămas neterminat datorită misterioasei dispariții a actorilor sai….

    Ambele femei sunt interpretate aici cu subtile nuanțe de către Laura Dern, reîntoarsă în circul lymchian dupa intensele probe date în “Blue velvet” și “Wild at Heart”. Pe calea acestor enigme fară soluții (capcana autorului constă în a sfida publicul să nu caute soluții!) acest tip de Beatrice dantescă, calată însa în Infernul unei dimensiuni paralele, reușește să deschidă căteva uși interesante…Uși cărora le-ar fi stat mai bine închise!

    Nikki va fi astfel agresată pe strada, și se va refugia într- cameră încărcat de întuneric. Lynch citează aici cu abilitate o secventa din horrorul cult al lui Jacques Tourneur : “Sarutul Panterei” .

    Pe acest parcurs cu obstacole, drumul personajelor avansează elitist de-a lungul perimetrelor și volumelor viselor. Totul într-o disperată tentativa de a nu se pierde, de a cîștiga prin suferință dreptul la o noua iubire….

    În acest sens e ușor de citit acest puzzle despre dorința de căldură, de iubire. Un film despre emoțiile pierdute într-o Americă care continuă să se piardă, să se desfacă din rețelele pathosului.  Precum alte filme ale lui Lynch, și acesta este un omagiu adus feminitații, sub semnul paralelismului între tragedia clasică și musical, pînă la aparițiile prosperelor, maternelor prostituate care dansează și cîntă într-un cor de pe bulevardul Hollywood..

    Trebuie însa subliniat că în INLAND EMPIRE stăpînul a tot și a toate este Răul, Răul adevărat, insondabil, cel pe care Lynch l-a evocat dintodeauna în misterele sale de nedezlegat. Pentru că impotriva răului nu există soluție! Iar drama de aici se consumă între pereții stilizați dragi autorului lui “Lost Highway”, pereții între care se pierdea cu cele o mie de suflete ale personajului său agentul Cooper al lui Kyle MacLachlan.

    Precum în anumite texte ale lui Beckett, și aici poveștile rămîn parcă neatinse, cu aluzii la interioare și exterioare de explorat.  Se sărbătorește însă trezirea – halucinantă și aberantă- a simțurilor. Acestea explodează în fiecare secvență înăuntrul corpului încadraturilor și al povestirii, care în mod progresiv se topesc în fața noastră…

    Autorul filmului se recunoaște ca într-o oglindă în personajul lui Kingsley Stewart (interpretat de carismaticul Jeremy Irons) căruia nu îi este teama să își consume puterea pînă la capăt, în încercarea de a-și termina filmul blestemat.

    Însă în celelalte personaje masculine, precum în soțul Laurei Dern (Justin Theroux) stă întreaga impotență emoțională a unei lumi care pare că a pierdut pînă și probabilitatea unor relații.  Lui Lynch, însă, îi rămîne iubirea față de Cinema, acel cinema care știe să posede și inima și capul celui care îl face și pe ale celui care îl vede, acel cinema care pune în scenă VISUL și adevărurile lui insondabile.

    INLAND EMPIRE este un domeniu fantastic și fantasmagoric, o ficțiune absolută în care nici-un lucru și nici-o identitate nu au soluție. Dacă Mulholland Drive se deschidea cu un dans, aici dansul încheie filmul, pe notele din “Sinner Man” de Nina Simone.

    Propunîndu-ne un film absolut liber de orice preocupare comercială, purul Lynch ne invită să facem parte din sărbătorirea la care se dedă. Autorul celebrează fantasmele și capcanele unui libido încă neexprimat. Celebrează creaturile vii care ajung în imaginarul colectiv, care ne constrîng la interogări retorice asupra lumii și asupra limbajului, noi cei care fugim de un cotidian gris care încețoșează creierul!

    Mintea lui Lynch ne sterge toate ezitările pentru a ne propune o călătorie fară jumătăți de măsură, probabil în căutarea celeilalte jumătăți a lumii pe care nu o cunoaștem. Însă a cărei forme o putem presimți numai din filmele acestui creator de ARTĂ pe care vom continua să îl iubim pînă la capăt.

Giulia Ghica Dobre