Dacă nu am ieșit din sala de cinema după doar 30 de minute de „Am o slujbă nașpa rău” este dor pentru că m-am hotărât în acele momente să scriu un necrolog pentru acest film nașpa rău, rău de tot. Ce m-a făcut să cumpăr bilet la filmul ăsta? Oana Pellea care joacă într-un film britanic, Nave Campbell, Shirley Handerson, actrițe care, din experiența anterioară, pot face chiar dintr-un film prost unul suportabil. În plus, subiectul mi-a captat interesul: chelnerițele unui restaurant din Soho care încearcă să găsească orice soluție pentru a-și îndeplini visele. Deci, motive subiective.
De tema abordată de film mă leagă experiența personală – este adevărat, chelnerițele din Soho sunt, în majoritatea cazurilor, persoane inteligente venite de pe alte tărâmuri cu multe vise și planuri cu multă energie și, inevitabil, cu un car de probleme pe care le tratează cu umor, cu dramatism sau cu extravaganță. Da, asta este realitatea, pe care filmul, însă, o ratează. În încercarea de a exprima o realitate care pare ieșită din comun, scenariul extrage DOAR elementele extra-ordinare, pe care le exagerează, rezultatul fiind mai puțin credibil. Dar nici nu le exagerează suficient încât să devină in-credibil. Impresia generală este al unui film făcut după rețetă în care s-au greșit complet cantitățile ingredientelor.
Miza acestui film este să scoată în evidență personalitățile puternice și diferite ale celor cinci chelnerițe, iar situațiile de umor ar trebui să iasă din altercațiile și coliziunile acestora. Din păcate, însă, nici una dintre cele cinci actrițe nu este lăsată să dezvolte un personaj, pentru că fiecare prezintă o singură trăsătură de caracter exploatată. Rita (Oana Pellea) este revoluționară sud-americană ratată, în permanență isterică; Alice ( Shirley Handerson) este scriitoare cu înfățișare și glas de scorpie, când taciturnă, când într-o explozie de nervi; Suzie (Alexandra Maria Lara) e o tipă de o serenitate și de o poezie inexplicabilă, picată în Soho nu doar din alt timp (așa cum spune ea), ci de pe altă planetă, unde oamenii comunică cu șobolanii, nu pun la îndoială nimic și își păstrează un calm deplin în momentele criză; Madona (Anna Maxwell Martin), manager și lesbiană, încearcă, fără succes, să mențină situația sub control, fiind strictă, dar amabilă și aplicându-le fetelor câte o îmbrățișare ocazională pentru gestionarea crizelor – dar, ca să vezi, pana la final aflăm că are și ea o inimă; Abbie ( Nave Campbell) este o wannabe-actress care ratează probă după probă drept pentru care se îmbată și are o ieșire exhibiționistă. Ei acum imaginați-vă că personajele nu fac nimic altceva în afară de ieșiri nervoase (din varii motive) și încercări de calmare reciprocă, toate pe fondul unor discuții filosofice de mare angajament. Fiecare scenă este o nouă ceartă prin care fiecare personaj mai dezvăluie puțin din viziunea sa asupra vieții cu aceeași seriozitate cu care caută șobolani prin bucătărie și printre mesele din restaurant, cu aceeași dedicare cu care iau comanda, toarnă vin în pahare sau taie legumele pentru salată. Inedit!
Iar în timp ce publicul digeră cu greu clișeului intelectualelor și personalităților explozive care se pierd în munci derizorii vine și finalul, care îi dă dreptate zânei diafane, fetei pentru care realitatea este multifațetată și care nu vede o contradicție între restaurantul plin de șobolani și Al Bowlly care apare acolo, personificat de Danny Huston, pentru a face un scurt șou. Totul este posibil, totul este extra-ordinar, noi suntem aurorii propriei realități. Ce mai revelație!
Așa ceva n-am văzut demult!!
De tema abordată de film mă leagă experiența personală – este adevărat, chelnerițele din Soho sunt, în majoritatea cazurilor, persoane inteligente venite de pe alte tărâmuri cu multe vise și planuri cu multă energie și, inevitabil, cu un car de probleme pe care le tratează cu umor, cu dramatism sau cu extravaganță. Da, asta este realitatea, pe care filmul, însă, o ratează. În încercarea de a exprima o realitate care pare ieșită din comun, scenariul extrage DOAR elementele extra-ordinare, pe care le exagerează, rezultatul fiind mai puțin credibil. Dar nici nu le exagerează suficient încât să devină in-credibil. Impresia generală este al unui film făcut după rețetă în care s-au greșit complet cantitățile ingredientelor.
Miza acestui film este să scoată în evidență personalitățile puternice și diferite ale celor cinci chelnerițe, iar situațiile de umor ar trebui să iasă din altercațiile și coliziunile acestora. Din păcate, însă, nici una dintre cele cinci actrițe nu este lăsată să dezvolte un personaj, pentru că fiecare prezintă o singură trăsătură de caracter exploatată. Rita (Oana Pellea) este revoluționară sud-americană ratată, în permanență isterică; Alice ( Shirley Handerson) este scriitoare cu înfățișare și glas de scorpie, când taciturnă, când într-o explozie de nervi; Suzie (Alexandra Maria Lara) e o tipă de o serenitate și de o poezie inexplicabilă, picată în Soho nu doar din alt timp (așa cum spune ea), ci de pe altă planetă, unde oamenii comunică cu șobolanii, nu pun la îndoială nimic și își păstrează un calm deplin în momentele criză; Madona (Anna Maxwell Martin), manager și lesbiană, încearcă, fără succes, să mențină situația sub control, fiind strictă, dar amabilă și aplicându-le fetelor câte o îmbrățișare ocazională pentru gestionarea crizelor – dar, ca să vezi, pana la final aflăm că are și ea o inimă; Abbie ( Nave Campbell) este o wannabe-actress care ratează probă după probă drept pentru care se îmbată și are o ieșire exhibiționistă. Ei acum imaginați-vă că personajele nu fac nimic altceva în afară de ieșiri nervoase (din varii motive) și încercări de calmare reciprocă, toate pe fondul unor discuții filosofice de mare angajament. Fiecare scenă este o nouă ceartă prin care fiecare personaj mai dezvăluie puțin din viziunea sa asupra vieții cu aceeași seriozitate cu care caută șobolani prin bucătărie și printre mesele din restaurant, cu aceeași dedicare cu care iau comanda, toarnă vin în pahare sau taie legumele pentru salată. Inedit!
Iar în timp ce publicul digeră cu greu clișeului intelectualelor și personalităților explozive care se pierd în munci derizorii vine și finalul, care îi dă dreptate zânei diafane, fetei pentru care realitatea este multifațetată și care nu vede o contradicție între restaurantul plin de șobolani și Al Bowlly care apare acolo, personificat de Danny Huston, pentru a face un scurt șou. Totul este posibil, totul este extra-ordinar, noi suntem aurorii propriei realități. Ce mai revelație!
Așa ceva n-am văzut demult!!
Alexandra Urdea
