“Persepolis” este cu siguranță unul din filmele de referință ale anului 2007. Și-a făcut intrarea în scenă la festivalul de la Cannes unde a reușit sa obțină Premiul Special al Juriului, după care a urmat o traiectorie promițătoare și în alte festivaluri, fără a mai acroșa însă vreo distincție importantă.
Povestea filmului este de fapt povestea copilăriei și adolescenței autoarei, Marjane Satrapi care trăieste de 11 ani în Franța, dar care are în spate o bogată experință a istoriei Iranului: sfârșitul monarhiei, debutul republicii islamice, războiul iraniano-irakian. “Persepolis” este transpunerea cinematografică a une serii de benzi desenate, publicată de Satrapi încă din 2000 în Franța, care și-a câștigat deja publicul ei. Filmul se pliază pe structura benzilor desenate: copilăria, începutul revoluției, portul voalului, adolescența, perioada vieneză, întoarcerea în Iran, mariajul, divorțul și drumul spre Franța. Producția poartă semnătura aceleiași Marjane Satrapi, secondată de Vincent Paronnaud.
“Persepolis” are totul pentru a ne seduce: personaje atașante, o poveste și o istorie care nu te pot lăsa insensibil, replici cu tâlc și mai ales umor fin, bine plasat și necesar unui subiect în aparență arid. Aplicat situațiilor dramatice, umorul din “Persepolis” este încă mai percutant. Și știm ce bine funcționează combinația tragic-comică de la alte producții din același registru: “La vita e bella”, “Nowhere in Africa”, “Kolya”. Nu întâmplător am ales filme care au fost răsplătite cu un Oscar pentru film străin întrucât această viziune asupra lumii are mare succes la juriul american. In trecere fie spus, se pare că și francezii au sesizat punctul sensibil al Academiei pentru că au preferat să trimită “Persepolis” pentru această categorie și nu mult lăudatul “La Môme”.
Viziunea inocent-naivă a lui Satrapi poate sensibiliza spectatorul datorită echilibrului just de tragism, candoare, ironie, detașare, toate adunate sub forma desenului animat, realizat într-un stil vizual pe care realizatoarea îl consideră “realism stilizat” și pentru care s-a inspirat din expresionism și neorealism. Liniile simple reduc povestea la esențial. Nu există artificii de compoziție ceea ce crează impresia de autentic. Deși desenat, spectatorul nu se îndoiește o clipă de veridicitatea poveștii care pare a fi depănată cu multă sinceritate. Relațiile tinerei cu familia, dar mai ales cu bunica, fac parte din momentele cele mai înduioșătoare ale filmului. Bunica este de altfel, în viziunea mea, cel mai reușit personaj, pentru căldura pe care o degajă, pentru că spune întotdeauna adevărul gol adoptând un limbaj deocheat, plin de haz dar cum nu se poate mai nimerit.
În schimb, raporturile cu societatea, statutul femeilor în Iran, critica sistemului, războiul, subiecte evident “grele” suferă de serioase neajunsuri. Cu foarte multă facilitate, autorii cad în clișee despre Iran, despre viziunea asupra culturii occidentale, despre atitudinea femeilor față de portul voalului, față de locul lor în societate. Lumea este împărțită între poporul oprimat și statul coercitiv, ceea ce înseamna o simplificare mai mult decât necinstită și poate chiar periculoasă pentru un public neinformat. De altfel, strategia cuplului Satrapi/ Paronnaud este una voit maniheistă cu scopul, nu de a păcăli spectatorii europeeni, ci de a-i coopta în denunțarea regimului iranian și în apărarea drepturilor femeilor. Aceasta intenție, oricât de onorabilă ar fi a piori, nu împiedică însă desconsiderarea spectatorului, căruia nu i se acordă nici un credit. Succesul de până acum al filmului i-a dat dreptate lui Marjane Satrapi. Lumea europeana se complace în stereotipuri, are nevoie de ele ca de o gură de aer, iar autoarea nu a făcut decât să răspundă și să satisfacă publicul aflat în căutarea conștiinței civice și umaniste. Fără prea multă reflecție, spectatorii au rămas cu sentimentul că Persepolis este o lecție de istorie, că spune adevărul despre o țară îndepărtată. Dați-mi voie să mă îndoiesc de acest adevăr, pe care îl consider parțial și chiar înșelător. Din acest punct de vedere prefer de o mie de ori viziunea lui Jafar Panahi din “Offside”, cu siguranță nu mai umană, dar mai realistă.
Cele două laturi ale filmului, cea personală și cea publică, nu pot fi departajate pentru a decanta cu mai mută precizie reușitele și rateurile. Fiecare alege după propriul gust. Pentru mine, dincolo de umorul și ambianța grav-naivă care sunt intr-adevăr seducătoare, râmâne mesajul părtinitor și poate injust pe care autorii ni-l prezintă ca autentic.
Aurelia Vasile
