Despre degradarea unei virgine “de gheață”, antisociale, rămasă singură acasă pradă fanteziilor respinse/chemate insistent.
Psihoza “agresiunii masculine” e la ea acasa. Thriller neobișnuit, film horror-și-nu-prea, dramă parțială.
Psihoza “agresiunii masculine” e la ea acasa. Thriller neobișnuit, film horror-și-nu-prea, dramă parțială.
Nu foarte mulți dintre noi acceptă de bunăvoie și cu sinceritate un film din categoria largă, de-a dreptul expandabilă, a horror-thriller-ului “de atmosferă”. Și chiar atunci când îl acceptă, este de obicei ca entertainment detașat, autosuficient și care nu ne privește/implică direct, ci este pur și simplu privit dinafară, cu “cheap thrill”-ul dezamorsabil cu și prin popcorn și râsete “normalizante” după câte o tresărire pe scaun. În cazul de față, “Repulsion”, una bucată film care jonglează cu obișnuitul transformându-l în lugubru, cu frumusețea fizică cea mai “de copertă” (Catherine Deneuve, mes dames et messieurs, și încă la 22 de ani) transformând-o în viziune deranjantă, cu ritmul cotidianului și cu ticăitul/țiuitul în urechi al singurătății, transformându-le în monștri, este un altfel de horror-thriller. Orice râs sau orice pufnitură de scepticism după câte o “faza tare” a filmului ar suna fals. În plus, este foarte probabil ca popcorn-ul “liniștitor” (recuzită obligatorie) să vă stea literalmente în gât.
Am ales să vorbesc despre “Repulsion” nu din subiectivism (chiar nu mă identific cu personajul principal, slavă cerului), și nici din exces de zel obiectivant (nu mi se pare că este o capodoperă indubitabilă, nici măcar nu este cel mai bun film al lui Polanski, în niciun caz ca ar fi vreo “lecție” de regie, sau de imagine). Este adevarat însă că – iubit, hulit sau ignorat a posteriori – este un “must see” și aceasta din trei motive esențiale:
1. precizia observării, conturării și urmăririi până în cele mai mici detalii a personajului (altfel spus, disciplina pertinentă și fascinanta a obiectivului camerei de filmat),
2. modul în care sunetul deține rolul secundar, imediat după personajul Carole, nu ca zorzoană în plus a “sinesteziei”, ci ca element cu totul și cu totul remarcabil în crearea atmosferei (altfel spus, puterea sunetului/muzicii în film de a imprima un ritm, a comenta fără să fie pleonastică, și de a fi metronom al dinamicii secvențelor)
3. studiu de actorie extrem de reușit pentru desemnata “blondă glacială” inexpresiva Deneuve, pe umerii căreia atârna aproape întreaga “mișcare” și “point” al filmului, în abordarea ei a personajului Carole Ledoux nedându-mi seama ce predomină: “construcția” minuțioasă a partiturii actoricești sau exploatarea unei stări aproape naturale de “stază” (altfel spus, credibilitatea și –îndrăznesc s-o zic – forța interpretării).
Paranoia. Traume. Angoasa. Singurătate. Fobie paroxistă. Cădere liberă a mentalului. Teme și cuvinte care par mari, dar care prin aceste trei elemente-calități ale filmului, enumerate mai sus, reușesc să fie, dacă nu forate până la capăt, cel puțin destul de mult aprofundate încât să neliniștească spectatorul. Și chiar daca n-ar zburda hand-heldul sau dacă alb/negrul compozițiilor din cadru nu ar frapa în orice secundă, tot se creează, printr-o folosire foarte eficientă a limbajului cinematografic, o problemă, o evoluție a acestei probleme și o transmisie captivantă, chiar dacă lentă, spre spectator a descinderii în temele propuse. Nu cred nici măcar că e necesara punerea întrebării dacă există un “mesaj”, o “morală” a filmului. Cred însă că este ceva mai mult decât un studiu rece de caz patologic sau un thriller “după reguli”. Ceva mai mult decât explicitarea expresiei “somnul rațiunii naște monștri” și ceva mai mult decât o portretizare a freudianismului în toată splendoarea lui. Tocmai pentru că actoria (să-i zicem așa), imaginea, sunetul sunt cu o clasă deasupra mediei și pentru că rareori Teama și Degradarea au fost mai hipnotic și convingător redate.
Puține secvențe sunt în plus și puține cadre sunt balast. Nici un element nu este întâmplător, căci revenirea lui în poveste, pervertită, degradată sau supradimensionată are mereu sens: unul din exemplele cele mai la îndemână este, aproape imediat dupa genericul cu ochiul în close-up, imaginea clientei de la salonul de înfrumusețare, cu masca facială crăpată pe alocuri: enunț și pre-zicere a faimoaselor crăpături din pereți care vor popula obsesia lui Carole. Sau “fish and chips”-ul din farfuria ei la care se uită dezgustată în pauza de prânz de la lucru – premergând iepurelui - leitmotiv al trecerii timpului și descompunerii pe parcursul filmului. Ca să nu menționăm crăpătura din asfalt în fața căreia Carole rămâne, cum spuneam, în “stază”, în timp ce bărbatul care o curtează o așteaptă de peste o oră să apară la întâlnire.
Dezgustul față de tot ceea ce este masculin ergo fascinant ergo temut ergo respins ergo bântuitor transpare mereu în gesturile lui Carole. Manifestările ei dezvăluie o încăpățânare de fetiță întârziată și un autism complet rupt de realitate, inadecvat interpretate de ceilalți drept “playing hard to get”, de fapt o fabricare și o coacere a unor fantezii distructive pornind de la ingrediente reale (amantul surorii, izolarea, “small-talk”-ul de blamare al barbatilor ahtiați dupa sex al clientelor/colegelor de la salonul de cosmetică). Retragerea dintr-o luciditate, oricât de precară fusese până atunci (căci nu-mi pot închipui o Carole de dinaintea începutului actiunii filmului ca fiind 100% normală), a funcționării de zi-cu-zi ne este aratată gradual, pas-cu-pas, in crescendo, în așa fel încât a-normalitatea este legitimată complet (nimic nu mai este la locul lui “normal”, începând cu obiectele zilnice, mergând până la cadavrele neaveniților-intruși cu timing perfect în psihoza tipei).
Încetarea “unghiului subiectiv” odata cu revenirea din Italia a surorii și amantului acesteia (=adoptarea unei perspective din exterior) funcționează ca un duș rece. Ajungem să ne întrebăm, în timpul în care cei doi descoperă dezastrul din apartament, cum naiba s-a ajuns aici?, dovada a puterii persuasive a imaginilor de până atunci. Dovadă, în plus, că forma întreagă a filmului servește perfect conținutul, fie că suntem de acord sau nu cu acest conținut, explicitat prin imaginea finală a fotografiei de familie: o Carole adolescentă privind cu ură spre tatal ei, aflat într-un plan mai apropiat al pozei (deducțiile se fac rapid…). Dovadă, în final, că procesul, coborârea în irațional și psihoză contează, în “Repulsion” mult mai mult decât rezultatul.
Ticăitul obsesiv al ceasului, suprapus secvențelor altfel silențioase de viol imaginat/fantasmat, expresivitatea coloanei sonore pe care numai “jazz macabru” o pot numi, o împletire în compoziția cadrelor a domesticului-anodin-diurn cu noir-ul cel mai tulburator, apoi revenirea la prim-planul obsesiv cu chipul blank al lui Deneuve sunt câteva din “crâmpeiele de film” care rămân imprimate în memorie. La fel ca faimoasele “mâini care ies prin pereți”, deseori copiate, citate sau pastișate în filme ulterioare (să nu uitam că filmul a fost realizat în ’65).
Restrângerea de spațiu funcționează extrem de bine– apartamentul obișnuit, închiriat (chiar cu întârzieri de plată a chiriei), devine gradual “arena” etanșă care catalizează frica irațională a lui Carole. Exploatarea acestui spațiu restrâns, prin unghiuri de filmat surprinzătoare și expresive nuanțează și dinamizează un parcurs care, altfel, ar fi părut monocord (prin apăsarea aceleiași pedale- a nebuniei crescânde) și monoton (prin lipsa de diversitate cauzată de locația aproape unică).
Spațiul nr.2 ca pondere în film, salonul de cosmetică, extrem de sugestiv, bine ales, totusi econom folosit (fără a cădea în anecdotica pitorească a filmelor care se petrec “într-un coafor”) dublează, într-o cheie minoră, parcursul lui Carole: spațiul privat-apartamentul devine prioritar, iar spațiul public rămâne în umbră, nefiind însă lipsit de semnificație.
Una peste alta, un film memorabil, îndrazneț nu atât prin subiectul ales, de altfel discutabil ca permeabilitate între spectatori (oare câți pot simp/empatiza cu Carole?), ci prin tratarea lui, la limita justă între auster și teatral, în punctul perfect între două capcane: patologia senzațională (sexualitate disfuncțională și autodistructivă) și “cotidianul-întors-împotriva-omului” (pseudo-morala confuziei emoționale în mediul alienant contemporan etc.etc.). Meșteșugul, încă pe nedeplin format la momentul respectiv, al lui Polanski, este evident, chiar dacă filmul nu are inteligența tranșantă a unui “Knife In The Water”, nici impactul-trăznet al unui “Chinatown” sau “The Tenant”.
Ca trivia – poate inutilă – aș menționa că în acest film se poate auzi (pentru că se limiteaza doar la sunet offscreen) primul orgasm feminin din cinemtografia britanică. Mare minune că a trecut de cenzură, pe de alta parte, indicativ pentru cât de bine motivată este folosirea unor astfel de (pe vremea aceea) tactici-șoc. Revenind: Catherine Deneuve într-un traseu aproape solo fascinant și o atmosferă de un macabru subtil-cuceritor fac în așa fel încât “Repulsion” nu se limitează la un horror-după-reguli, nici la un capriciu regizoral. De văzut de unul singur, efect aproape garantat fie la orele amiezii, fie la cele mici ale nopții. Pentru că sperie fără să edulcoreze sau să devină penibil. Pentru că repulsia “agață”. Pentru că repulsia “vrăjește”.
Am ales să vorbesc despre “Repulsion” nu din subiectivism (chiar nu mă identific cu personajul principal, slavă cerului), și nici din exces de zel obiectivant (nu mi se pare că este o capodoperă indubitabilă, nici măcar nu este cel mai bun film al lui Polanski, în niciun caz ca ar fi vreo “lecție” de regie, sau de imagine). Este adevarat însă că – iubit, hulit sau ignorat a posteriori – este un “must see” și aceasta din trei motive esențiale:
1. precizia observării, conturării și urmăririi până în cele mai mici detalii a personajului (altfel spus, disciplina pertinentă și fascinanta a obiectivului camerei de filmat),
2. modul în care sunetul deține rolul secundar, imediat după personajul Carole, nu ca zorzoană în plus a “sinesteziei”, ci ca element cu totul și cu totul remarcabil în crearea atmosferei (altfel spus, puterea sunetului/muzicii în film de a imprima un ritm, a comenta fără să fie pleonastică, și de a fi metronom al dinamicii secvențelor)
3. studiu de actorie extrem de reușit pentru desemnata “blondă glacială” inexpresiva Deneuve, pe umerii căreia atârna aproape întreaga “mișcare” și “point” al filmului, în abordarea ei a personajului Carole Ledoux nedându-mi seama ce predomină: “construcția” minuțioasă a partiturii actoricești sau exploatarea unei stări aproape naturale de “stază” (altfel spus, credibilitatea și –îndrăznesc s-o zic – forța interpretării).
Paranoia. Traume. Angoasa. Singurătate. Fobie paroxistă. Cădere liberă a mentalului. Teme și cuvinte care par mari, dar care prin aceste trei elemente-calități ale filmului, enumerate mai sus, reușesc să fie, dacă nu forate până la capăt, cel puțin destul de mult aprofundate încât să neliniștească spectatorul. Și chiar daca n-ar zburda hand-heldul sau dacă alb/negrul compozițiilor din cadru nu ar frapa în orice secundă, tot se creează, printr-o folosire foarte eficientă a limbajului cinematografic, o problemă, o evoluție a acestei probleme și o transmisie captivantă, chiar dacă lentă, spre spectator a descinderii în temele propuse. Nu cred nici măcar că e necesara punerea întrebării dacă există un “mesaj”, o “morală” a filmului. Cred însă că este ceva mai mult decât un studiu rece de caz patologic sau un thriller “după reguli”. Ceva mai mult decât explicitarea expresiei “somnul rațiunii naște monștri” și ceva mai mult decât o portretizare a freudianismului în toată splendoarea lui. Tocmai pentru că actoria (să-i zicem așa), imaginea, sunetul sunt cu o clasă deasupra mediei și pentru că rareori Teama și Degradarea au fost mai hipnotic și convingător redate.
Puține secvențe sunt în plus și puține cadre sunt balast. Nici un element nu este întâmplător, căci revenirea lui în poveste, pervertită, degradată sau supradimensionată are mereu sens: unul din exemplele cele mai la îndemână este, aproape imediat dupa genericul cu ochiul în close-up, imaginea clientei de la salonul de înfrumusețare, cu masca facială crăpată pe alocuri: enunț și pre-zicere a faimoaselor crăpături din pereți care vor popula obsesia lui Carole. Sau “fish and chips”-ul din farfuria ei la care se uită dezgustată în pauza de prânz de la lucru – premergând iepurelui - leitmotiv al trecerii timpului și descompunerii pe parcursul filmului. Ca să nu menționăm crăpătura din asfalt în fața căreia Carole rămâne, cum spuneam, în “stază”, în timp ce bărbatul care o curtează o așteaptă de peste o oră să apară la întâlnire.
Dezgustul față de tot ceea ce este masculin ergo fascinant ergo temut ergo respins ergo bântuitor transpare mereu în gesturile lui Carole. Manifestările ei dezvăluie o încăpățânare de fetiță întârziată și un autism complet rupt de realitate, inadecvat interpretate de ceilalți drept “playing hard to get”, de fapt o fabricare și o coacere a unor fantezii distructive pornind de la ingrediente reale (amantul surorii, izolarea, “small-talk”-ul de blamare al barbatilor ahtiați dupa sex al clientelor/colegelor de la salonul de cosmetică). Retragerea dintr-o luciditate, oricât de precară fusese până atunci (căci nu-mi pot închipui o Carole de dinaintea începutului actiunii filmului ca fiind 100% normală), a funcționării de zi-cu-zi ne este aratată gradual, pas-cu-pas, in crescendo, în așa fel încât a-normalitatea este legitimată complet (nimic nu mai este la locul lui “normal”, începând cu obiectele zilnice, mergând până la cadavrele neaveniților-intruși cu timing perfect în psihoza tipei).
Încetarea “unghiului subiectiv” odata cu revenirea din Italia a surorii și amantului acesteia (=adoptarea unei perspective din exterior) funcționează ca un duș rece. Ajungem să ne întrebăm, în timpul în care cei doi descoperă dezastrul din apartament, cum naiba s-a ajuns aici?, dovada a puterii persuasive a imaginilor de până atunci. Dovadă, în plus, că forma întreagă a filmului servește perfect conținutul, fie că suntem de acord sau nu cu acest conținut, explicitat prin imaginea finală a fotografiei de familie: o Carole adolescentă privind cu ură spre tatal ei, aflat într-un plan mai apropiat al pozei (deducțiile se fac rapid…). Dovadă, în final, că procesul, coborârea în irațional și psihoză contează, în “Repulsion” mult mai mult decât rezultatul.
Ticăitul obsesiv al ceasului, suprapus secvențelor altfel silențioase de viol imaginat/fantasmat, expresivitatea coloanei sonore pe care numai “jazz macabru” o pot numi, o împletire în compoziția cadrelor a domesticului-anodin-diurn cu noir-ul cel mai tulburator, apoi revenirea la prim-planul obsesiv cu chipul blank al lui Deneuve sunt câteva din “crâmpeiele de film” care rămân imprimate în memorie. La fel ca faimoasele “mâini care ies prin pereți”, deseori copiate, citate sau pastișate în filme ulterioare (să nu uitam că filmul a fost realizat în ’65).
Restrângerea de spațiu funcționează extrem de bine– apartamentul obișnuit, închiriat (chiar cu întârzieri de plată a chiriei), devine gradual “arena” etanșă care catalizează frica irațională a lui Carole. Exploatarea acestui spațiu restrâns, prin unghiuri de filmat surprinzătoare și expresive nuanțează și dinamizează un parcurs care, altfel, ar fi părut monocord (prin apăsarea aceleiași pedale- a nebuniei crescânde) și monoton (prin lipsa de diversitate cauzată de locația aproape unică).
Spațiul nr.2 ca pondere în film, salonul de cosmetică, extrem de sugestiv, bine ales, totusi econom folosit (fără a cădea în anecdotica pitorească a filmelor care se petrec “într-un coafor”) dublează, într-o cheie minoră, parcursul lui Carole: spațiul privat-apartamentul devine prioritar, iar spațiul public rămâne în umbră, nefiind însă lipsit de semnificație.
Una peste alta, un film memorabil, îndrazneț nu atât prin subiectul ales, de altfel discutabil ca permeabilitate între spectatori (oare câți pot simp/empatiza cu Carole?), ci prin tratarea lui, la limita justă între auster și teatral, în punctul perfect între două capcane: patologia senzațională (sexualitate disfuncțională și autodistructivă) și “cotidianul-întors-împotriva-omului” (pseudo-morala confuziei emoționale în mediul alienant contemporan etc.etc.). Meșteșugul, încă pe nedeplin format la momentul respectiv, al lui Polanski, este evident, chiar dacă filmul nu are inteligența tranșantă a unui “Knife In The Water”, nici impactul-trăznet al unui “Chinatown” sau “The Tenant”.
Ca trivia – poate inutilă – aș menționa că în acest film se poate auzi (pentru că se limiteaza doar la sunet offscreen) primul orgasm feminin din cinemtografia britanică. Mare minune că a trecut de cenzură, pe de alta parte, indicativ pentru cât de bine motivată este folosirea unor astfel de (pe vremea aceea) tactici-șoc. Revenind: Catherine Deneuve într-un traseu aproape solo fascinant și o atmosferă de un macabru subtil-cuceritor fac în așa fel încât “Repulsion” nu se limitează la un horror-după-reguli, nici la un capriciu regizoral. De văzut de unul singur, efect aproape garantat fie la orele amiezii, fie la cele mici ale nopții. Pentru că sperie fără să edulcoreze sau să devină penibil. Pentru că repulsia “agață”. Pentru că repulsia “vrăjește”.
Elena Morar
