Pentru că o fugă presupune o eliberare, un erou, o provocare și triumful binelui. Evadarea îl identifică pe spectator cu cel care fuge și lasă în urmă groaza, lipsa de libertate, moartea. Dar problema unei povești cu granițe sociale si politice, de stânga și antifasciste, ca aceasta, este că evadarea presupune un anumit tip de catharsis în ceea ce îl privește pe spectator, care își îndeplinește dorința în reușita eliberării eroului. Și acest lucru nu pare în concordanță cu mesajul politic al unui film care denunță tortura și dispariția (genocidul) a mii de argentinieni. Pentru că filmul în întregime creează un univers, și a-l încheia cu un happy end ar fi contraproductiv pentru semnificația ultimă a acestuia și pentru partea de istorie pe care intenționează să o expună. Astfel, în fața unei asemenea probleme fundamentale, Caetano hotărăște că evadarea, senzația de reușită pe care spectatorul o împărtășește alături de fugari, trebuie diminuată prin sosirea unor chiriași noi în casa torturii chiar in momentul in care ceilalți evadează. Ne face sa înțelegem că acest coșmar nu s-a terminat, și că acum fuga va deveni imposibilă pentru cei care tocmai au fost aduși. Protagonistul e un portar de fotbal care nu activează în niciun partid (se adăugă in plus un element dramatic, « inocența » acestuia din urmă, pentru că nu e un « revoluționar », « un terorist » așa cum îi numesc polițiștii și militarii pe militanții dispăruți de stânga) pe care un cunoscut îl denunță când acesta din urmă e torturat. Astfel majoritatea spectatorilor neimplicați în jocul politic se identifică cu situația și nu există posibilitatea de a prezenta faptele drept consecințe ale acțiunilor anterioare ale persoanei/personajului.
Dar....și restul? Militanții torturați împreună cu portarul primesc și ei o parte din empatia pe care acesta o primește din partea publicului. Unul dintre ei se arată reticent față de planul evadării: “Nu aveți acest drept” le spune colegilor săi de suferință când aceștia încearcă să scape. Din cauza fricii. Din cauza confuziei. Apare situația paradoxală: crede că sigurul drept pe care îl mai au este exclusiv acela de a fi torturați (si probabil asasinați). Filmul este plin de planuri care înfățișează trupuri goale pedepsite, oameni legați la ochi, o alegorie a orbirii justiției, de exemplu, a Argentinei. Legile Punto Final și Obediencia Debida i-au iertat în democrație pe militari si polițiști, torționari și asasini. În film, un polițist îi spune că este judecătorul unuia dintre deținuți. Metodele de tortură – de o duritate care nu le permite deținuților să se recunoască când sunt obligați să se privească în oglindă, în una dintre cele mai bune scene ale filmului – sunt aceleași pe care le-au folosit și în cazul portarului din San Lorenzo de Almagro (povestea este adevărata, fiind bazată pe o autobiografie) și cu miile de deținuți politici, folosite de dictatura militară a lui Videla. Se remarcă în câteva filme care coincid tematic : Garaje Olimpo, La noche de los lápices sau filmele lui Costa-Gavras, État de siège despre dictatura uruguayană și Missing despre cea chiliană.
Titlul filmului evidențiază direct un loc si o perioadă, nedreptatea suferită de un fotbalist, și exact în acest sport dobândește o semnificație majoră. În 1978 Argentina a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal, organizat chiar de aceasta țară, cu militarii amenințând de la balcon, în cel mai pur stil al Olimpiadei de la Berlin din 1936. Numai că în Argentina nu a existat un Jesse Owens care să distrugă tezele naziste. Nicio Leni Riefensthal care să înfrumusețeze Jocurile Olimpice cu camera sa. Nici măcar nu a fost Johan Cruyff, căpitanul echipei Olandei, cealaltă finalistă, pentru că a fost unul dintre puținii care a boicotat turneul denunțând situația țării si a dictatorilor.
Din nefericire asta a facilitat impunerea puterii militare și implicit a propagandei regimului său. Astfel, fotbalul este un protagonist direct al istoriei recente, a torturii în America Latină. Trebuie amintit faptul că, așa cum subliniază Costa-Gavras în Missing, în timpul dictaturilor deținuții erau înghesuiți pe stadioane (Estadio Nacional de Chile) la fel ca în lagărele de concentrare. Și acolo multe persoane au fost torturate și asasinate. În Buenos Aires 1977 fotbalul prin intermediul filmului este cel care oferă o lectură diferită asupra evenimentelor petrecute. Argentina a câștigat în 1978, dar nu toți argentinienii au putut sărbători victoria.
(traducere: Diana Salim)
Sobre fútbol y tortura.
Es difícil escribir sobre una película de forma objetiva cuando en ciertos temas no lo eres. La objetividad no existe. Me pasa con todas las películas que como Buenos Aires 1977 - Crónica de una fuga tocan el tema de la tortura durante las dictaduras militares en América Latina de los años 60 y 70. Sin embargo lo intento y descubro que es una película tan dura como otras muchas pero que posee un elemento argumental que la diferencia: la fuga. Elemento originario de grandes guiones perfeccionado por Hollywood tras las francesas Un condamné à mort s'est échappé de Bresson o Le trou de Becquer.
Porque una evasión presupone una liberación, un héroe, un desafío y el triunfo del bien. La escapada identifica al espectador con el que huye y deja atrás el horror, la falta de libertad, la muerte. Pero el problema para una historia con ribetes sociales y políticos, de izquierdas y antifascista, como esta es que la fuga presupone una cierta catarsis en el espectador que encuentra su deseo sobre la liberación del héroe cumplido. Y esto no parece compatible con el mensaje político de una película que denuncia la tortura y desaparición (el genocidio) de cientos de miles de argentinos. Porque toda película crea un universo, y cerrarlo con un happy end resultaría contraproducente para el sentido último del film y para la parte de la historia que pretende reflejar. Así, ante este problema fundamental, Caetano decide que la fuga, la sensación de triunfo compartido del espectador con los que escapan, sea rebajada con la llegada de nuevos inquilinos para la mansión de la tortura en el momento en el que los torturados efectúan la fuga. La pesadilla no ha terminado, y ahora será imposible la fuga para los recién llegados, nos hace comprender. El protagonista es un portero de fútbol no militante en ningún partido (se añade así un elemento dramático más, la “inocencia” de éste, al no ser un “revolucionario”, “un terrorista” como denominan los policías y militares a los militantes de izquierda desaparecidos) que es denunciado por un conocido cuando éste era torturado. Así la mayoría de los espectadores no inmersos en el juego político se identifican con la situación y no hay posibilidad de dar los hechos como una consecuencia de las acciones anteriores de la persona/personaje.
Pero… ¿y el resto? Los militantes torturados junto al portero adquieren parte de la empatía que éste recibe de la audiencia. Uno de ellos se muestra reticente ante el plan de fuga: “No tienen derecho” le dice a sus compañeros de torturas cuando intentan escapar. Por miedo. Por la confusión. Se da la paradoja: piensa que ellos ya sólo tienen derecho a ser torturados (y probablemente asesinados). La película se muestra repleta de planos con cuerpos desnudos castigados, y con los ojos vendados, una alegoría de la ceguera de la justicia en el caso, por ejemplo, de Argentina. La ley de Punto Final y Obediencia Debida perdonó a los militares y policías, torturadores y asesinos, en la democracia. En el film, un policía declara ser el juez a uno de los detenidos. Los métodos de tortura - de una dureza que no permite reconocerse a los presos cuando les obligan a mirarse a un espejo en una de las mejores secuencias de la película- son los mismos que se usaron con el portero de San Lorenzo de Almagro (la historia es real, está basada en una autobiografía) y con los detenidos políticos de la Junta Militar de Videla. Son vistos en un puñado de películas coincidentes en la temática: Garaje Olimpo, La noche de los lápices o las de Costa-Gavras État de siège sobre la dictadura uruguaya y Missing sobre la chilena.
El título del film está directamente enfocado en un lugar y una fecha, en la injusticia contra un futbolista, y es en ese deporte donde adquiere un sentido mayor. En 1978 Argentina ganó el campeonato mundial de fútbol celebrado en su país, con los militares acechando desde el palco, al más puro estilo de las Olimpiadas de Berlín 1936. Sólo que en Argentina no hubo un Jesse Owens que destrozara las tesis nazis. Ni una Leni Riefensthal que hiciese los JJ.OO. más bellos con su cámara. Ni tan siquiera estuvo Johan Cruyff, capitán de Holanda, la otra finalista, porque fue uno de los pocos que boicoteó el torneo denunciando la situación del país y a los dictadores. Desgraciadamente eso facilitó el triunfo de la voluntad castrense y la consiguiente propaganda para su regimen. El fútbol es, por tanto protagonista directo de la historia reciente de la tortura en Latinoamérica. Hay que recordar que, como subraya Costa – Gavras en Missing, durante de dictadura se hacinaban detenidos en estadios de fútbol (Estadio Nacional de Chile) a modo de campos de concentración. Y allí muchos fueron torturados y asesinados. En Crónica de una fuga es el fútbol a través del cine el que da una lectura distinta de lo que pasó. Argentina ganó en 1978 pero no todos los argentinos pudieron celebrarlo.
