Un frate în închisoare, o iubită prizonieră a acestuia, un tată ca o legumă din cauza unui atac cerbral, un prieten voyeur, o fostă iubită-vecină care revine, și speranța că își va schimba slujba de portar al propriului bloc. Cu aceste personaje începe opera prima a regizorului Daniel Sánchez Arévalo.

    Un film despre frustrările protagonistului în tentativa sa de a urca pe scara socială și de a depăși barierele pe care le întâlnesc în drum. Despre umilința și frica de a nu obține succesul dorit. Cu mari doze de umor –distribuite celor două personaje care îl susțin pe protagonist: frate și prieten- într-un scenariu solid. O bună performanță a actorilor (nu atât a actrițelor, care nu par credibile, una mult prea snoabă pentru a sta în închisoare, cealaltă pur și simplu cu probleme de interpretare), o pereche de protagoniști cu o anumită chimie și sex appeal și o directie corecta pur și simplu, fără niciun fel de risc.

    Prietenul voyeur- un James Stewart modern în Rear Window- îi descoperă pasiunile ascunse tatălui său și, pe îndelete, pe ale sale. Cu o serie de situatii tragicomice care au cucerit publicul de la TIFF  (a câștigat Premiul pubicului) și cu doi actori secundari minunați s-a prezentat cu succes și în competitia (Mentiune specială a juriului) festivalului de anul acesta.

    Totuși, anumite detalii ale filmului m-au lasat rece: fotomontaje groaznice pentru scenele care tratează trecutul personajelor, partea scenariului care se refera la insuportabilul tată al prietenului și aparițiile lipsite de regularitate ale tatălui protagonistului, iubita-vecină (o actriță care recita textul ca și cum l-ar citi) și Marta Etura care apare cu accentul său de fată fițoasă în închisoare, disperată pentru că e mamă. Probabil acesta e elementul narativ cel mai slab, ușurința cu care se “îndrăgostește” de fratele protagonistului și ulterior chiar de acesta.

    Sexul este motorul liniilor subiectului, excepție făcând partea centrala care cuprinde căutarea unui loc de muncă și îngrijirea tatălui-copil. Povestea de dragoste interzisă, neprevăzută-ca toate- și prizoniera, este introdusă prin intermediul sexului cu rol reproductiv. Poate cel mai reușit aspect al scenariului. Instinctul de supraviețuire al fratelui închis pune înaintea spiritului său macho siguranța partenerei sale. Și sacrifică monogamia perechii folosindu-l pe frate ca inseminator natural, ca un donator de spermă. Detaliile întâlnirilor vis a vis  în inchisoare, privirile și confesiunile protagoniștilor, împreună cu schimbările exterioare și cele de atitudine par mereu extraordinare. Una dintre replicile ei rămâne în memorie prin perfecțiunea ei:…” Tu chiar știi să faci o femeie să se simtă bine dupa ce i-o tragi”, îi raspunde ironic. Și vă pot asigura că fraza în interiorul secvenței merita toate laudele, deși aici nu pare, pentru că e în afara contextului.

    AlbastruÎnchisAproapeNegru este un film bine conceput, care în general place criticii și publicului, dar care nu exploatează până la capăt în ansamblu.

Jose Cabrera Betancort

(traducere Diana Salim)

    Un hermano en la cárcel, la novia presidiaria de éste, un padre casi vegetal por un infarto cerebral, un amigo voyeur, una ennovia-vecina que vuelve. Y la esperanza de cambiar el trabajo de portero de su edificio. Con estos personajes comienza la ópera prima de Daniel Sánchez Arévalo.

    Una película sobre las frustraciones del protagonista en su intento de subir peldaños en la escala social y las barreras que se encuentra en el camino. Sobre la humillación y el miedo a no obtener el deseado éxito. Con grandes dosis de humor – asentados en los dos personajes que apoyan al protagonista: hermano y amigo - en un guión sólido. Un buen trabajo de los actores (no tanto de las actrices, que no resultan creíbles, una demasiado pija para estar en la cárcel, la otra simplemente con problemas para actuar), una pareja de protagonistas con cierta química y sex appeal y una dirección correcta a secas. Sin ningún tipo de riesgo.

    El amigo voyeur –un moderno James Stewart en Rear Window– descubre las aficiones ocultas de su padre y, a la larga, las suyas propias. Con una serie de situaciones tragicómicas que engancharon al público del TIFF (ganó el premio del público) y con dos actores secundarios espléndidos se presentó con gran éxito también en la competición (Mentiune speciala a juriului) del festival este año.

    Sin embargo, algunos detalles del film me dejaron frío: fotomontajes terribles para referirse al pasado de los personajes, la parte del guión que se refiere al desagradable padre del amigo y las irregulares apariciones del padre del protagonista, la novia-vecina (una actriz que recita el texto como si lo leyera) y que Marta Etura aparezca con su acento de niña bien en la cárcel, desesperada por ser mamá. Quizás ese es el elemento narrativo más débil, la facilidad con la que se “enamora” del hermano del protagonista y luego de éste mismo.

    El sexo es el motor de las líneas argumentales con excepción de la parte central de la búsqueda del trabajo y el cuidado del padre-bebé. La historia de amor, prohibido, casual –como todos- y prisionero, es introducida a través del sexo reproductivo. Quizás lo mejor del guión. El instinto de supervivencia del hermano encarcelado pone por delante de su espíritu macho, la seguridad de su compañera. Y sacrifica la monogamia de la pareja utilizando al hermano como inseminador natural, como un semental. Los detalles de los encuentros vis a vis en la cárcel, las miradas y las confesiones de los protagonistas junto con sus cambios de parecer y de actitud resultan realmente extraordinarios. Una de las réplicas de ella se queda grabada por su brilantez…“Tu sí que sabes hacer sentir bien a una mujer después de follar”, le responde irónicamente. Y aseguro que la frase dentro de la secuencia merece un elogio, aunque aquí no lo parezca, por estar fuera de contexto.

    Azuloscurocasinegro es una película bien diseñada, que en general gusta a crítica y público pero que no acaba de explotar en su conjunto.

Jose Cabrera Betancort