Tudor Avrămuț: Eu am început, să zicem, o carieră de artist plastic: am urmat Liceul de Artă în Sibiu și Facultatea de Arte Plastice în Cluj, amândouă la secția Grafică. Pe la începutul anului III de facultate, animația a devenit o preocupare constantă; am început să mă uit mai atent la filme și să înțeleg mai multe lucruri. Apoi, în anul IV, am plecat în Franța cu o bursă de cinci luni. Am avut marele noroc că atunci s-a dublat bursa și a mai venit o fundație care a dat încă o dată pe atât, așa că valoarea bursei a crescut practic de patru ori. N-am plătit chirie acolo unde am stat, pentru că era un schimb între școli, toți banii îmi intrau în buzunar și mi-am putut cumpăra cărți de animație, ba am găsit și în biblioteca lor volume de specialitate, așa că am avut posibilitatea să-mi hrănesc interesul. Atunci m-am hotărât ca, după ce termin facultatea, să mă apuc să fac film de animație. Am luat, am citit, m-am documentat, m-am întors acasă, mi-am luat un computer bun și am început să mă uit la filme cadru cu cadru, ca să-mi dau seama cum sunt făcute personajele și mișcările lor. Asta pentru că am început cu animația stop-cadru (stop-motion), cu personaje din plastilină. Nu aveam pe nimeni în jurul meu pe care să-l întreb cum se face, nu știam nici un om care să se ocupe de animație la modul profesionist, cât de cât închegat, nimic... Atunci am început să lucrez pe cont propriu. Am stat o lună – două acasă și am făcut primul filmuleț, care avea puțin peste un minut și se numea „Pro TV te iubește”. Era un fel de propunere de ident pentru postul de televiziune, numai că între timp Pro TV-ul se schimbase... Mie mi-a plăcut ideea și am făcut filmulețul pentru mine, nu ca să-l prezint cuiva. Puteam să-l prezint la Pro TV, dar n-am trecut de portar – nu știam pe nimeni acolo și m-am oprit la ușă. Apoi am ajuns în București și m-am apucat să fac al doilea film, „Travis”, care a fost un exercițiu de lip-sink. Voiam să văd cum se face exact lucrul ăsta. Citisem în cărți că este un om care ascultă și după aceea scrie pe hârtie ce sunet se aude în fiecare cadru, dar nu știam exact cum se face. Am stat și m-am gândit vreo trei luni de zile, cu mijloacele pe care le aveam la dispoziție (un computer și o cameră), apoi mi-a picat fisa și în două săptămâni am terminat filmulețul.

MF: De la stop-motion, ai ajuns să faci animație 2D pentru „Animat Planet”. Cum s-a născut acest program de satiră politică, singurul serial de animație produs în România pentru un public românesc din 1990 încoace?

TA: Inițial nu mă interesa animația 2D, eu tot cu stop-motion aveam de gând să continuu. Căutându-mi de lucru, am arătat filmele mele mai multor oameni; așa am ajuns și la producătorul Marius Toader de la Media Factory. Lui i-au plăcut mai puțin filmele cu actori (de fapt, prieteni ai mei), dar i-au plăcut foarte mult animațiile și s-a gândit dacă am putea face așa ceva în regim de televiziune. Asta înseamnă un timp foarte rapid de execuție, ceea ce la stop-motion este imposibil. De acolo a pornit „Animat Planet”. Inițial m-am gândit să fac pastile stop-motion de un minut, cu aceleași personaje și același decor, dar nici o televiziune nu cumpără așa ceva, pentru că nu-și poate recupera banii investiți. Eu aveam un program de animație 2D (Anime Studio, fost Moho) pe care nu-l mai folosisem niciodată, dar am văzut că mă pot descurca și pot lucra destul de rapid cu el. Atunci am făcut primul episod-pilot, de trei minute; se numea „Tunelul tranziției” și eu am făcut toate vocile. I-am arătat filmul lui Toni Grecu de la Divertis și lui i-a plăcut foarte mult, așa că mi-a dat niște sunete pe care ei le înregistraseră pentru niște scheciuri cu păpuși. Am luat de acolo un cântec și un dialog între Băsescu și Năstase (era la sfârșitul lui 2004, în perioada alegerilor) și am făcut o animație de cinci minute în același program. Apoi am prezentat noul pilot celor de la Antena 1 și lor le-a plăcut imediat. Atunci ne-am gândit dacă să îl lăsăm de cinci minute sau să îl facem mai mare. Toți am zis că avea un potențial mai mare decât o pastilă, așa că am decis să facem un produs de sine stătător, nu „lipit” de un alt program. Televiziunea ne-a dat banii pentru un episod-pilot de 21 de minute, pe care l-am făcut împreună cu un prieten și care ne-a luat vreo 2-3 luni. Când l-am prezentat la Antena 1, ne-au zis: perfect, ne place, cumpărăm încă 13 episoade. Atunci au început de fapt problemele, pentru că a trebuit să-mi găsesc oameni și pe atunci nu știam ce animatori există în România.

TA: Sigur că da, chiar am proiecte la care mai scriu și mă gândesc și pe care am să le pun în aplicare când voi avea timp. Deocamdată, „Animat Planet” îmi mănâncă tot timpul, de abia am reușit să fac două videoclipuri (Proconsul – „Călătorul” și Fără Zahăr – „Lov Stori”) în vacanțele dintre sezoanele serialului. Anul ăsta vreau să fac neapărat un scurtmetraj, tot de animație stop-motion. Dacă voi reuși, mă gândesc să le propun cinematografelor să-l dea înaintea filmelor de animație sau pentru copii (cum e la producțiile Pixar). Nu vreau să fiu plătit pentru asta, vreau doar ca filmul să fie văzut. Dacă e o animație de zece minute în plus, cred că nimeni nu s-ar supăra, ba dimpotrivă. Acum nu știu câtă lume mai merge la cinema, dar cei puțini care vin se pot obișnui cu lucrul ăsta, se poate crea o obișnuință.

TA: Eu cred că publicul care se uită la un film de animație nu se gândește că e 2D sau 3D, stop-motion sau Flash... Contează însă, în egală măsură, povestea și cum o spui. Dacă ai un scenariu bun și îl faci prost, se simte că a fost scenariul bun, dar se vede că a fost prost făcut, așa că filmul nu e bun. Și invers: dacă ai un scenariu prost, degeaba încerci să-l faci bine, că tot prost iese. Nu e vorba de o tehnică superioară alteia, e vorba de ceea ce faci cu tehnica respectivă, care este rezultatul final. Alegerea unei anumite tehnici de animație nu ține de poveste, ci de preferința celui care face filmul. Eu am făcut grafică, deci normal ar fi fost să-mi fie mai la îndemână desenul, însă, de când am început să fac animație, mă simt cel mai confortabil într-un mediu stop-motion. Așa îmi merge mie treaba cel mai bine.

TA: Dacă acum se poate vorbi de o cinematografie românească (există școli de film, o anumită tradiție, fonduri, case de producție, regizori care fac filme, premii la festivaluri, o industrie care funcționează din ce în ce mai bine), nu prea se poate vorbi de o animație românească. Studioul Animafilm a murit și acum nu mai există o producție pentru piața internă, mai există doar niște oameni care fac animație pe cont propriu. Eu sunt, cred, singurul care lucrează cu o echipă și face animație pentru piața românească. În rest, se face mai ales animație pentru piața externă, pentru jocuri pe computer sau pentru publicitate. E bine că se dezvoltă și animația ca business, dar e bine ca regizorii să-și facă și filmele lor. Iar majoritatea animațiilor (cum au fost cele din competiția românească de la festivalul Anim’Est) sunt foarte împrăștiate. Se vede că oamenii au văzut multe filme și au luat de acolo niște idei pe care le-au remixat, nu au coerență, nu știu când să înceapă și când să se oprească. Pentru ei e clar ce vor, dar nu știu să comunice foarte bine...

TA: Nu de asta e vorba, programul îl înveți într-o săptămână, nu e nici o filosofie. Tehnica e numai o unealtă, trebuie să ai omul care s-o folosească bine. Nu oricine știe să țină în mână o daltă este și sculptor. Există niște principii și tehnici, cum sunt cele de timing (de exemplu, timpul în care trebuie să facă un personaj o mișcare ca ea să pară naturală), pe care trebuie să ți le însușești pentru a face animație. Regulile astea de animație sunt universal valabile: nu sunt unele pentru 2D clasic și altele pentru 3D, să zicem. Regulile se aplică peste tot, diferă doar modul în care le aplici. Programul este doar o unealtă, el e important doar atât cât te ajută să-ți atingi scopul.

MF: Ce se poate face pentru ca filmul de animație din România să iasă la lumină?

TA: Ar trebui în primul rând mai multă inițiativă personală din partea celor care vor să facă animație. Mie nu mi-a spus nimeni cum să fac, am luat-o de capul meu, pentru că am vrut să fac animație. Și nici nu m-am gândit că am s-o vând și am să trăiesc din asta (inconștiența vârstei...). Pur și simplu am avut în minte un scop precis și am făcut tot ce am putut ca să-l ating. Apoi ar mai trebui o secție la o facultate în care să se facă niște cursuri de animație bine puse la punct. Nici n-aș preda programe aici, doar principii și tehnici de animație. Nu înțeleg de ce nimeni nu îi folosește pe realizatorii de la Animafilm, care au experiență, au făcut animație pe peliculă atâția ani... Ar putea fi invitați și regizori cunoscuți din lume, care să țină un workshop sau un curs de o săptămână – să-și prezinte filmele, să spună cum le-au făcut și ce-au învățat ei. Nu e nevoie de un efort foarte mare, pentru că în lumea animației sunt destui oameni de treabă și binevoitori. E foarte important, ca să ne mai destupe la minte. Multe lucruri pe care eu le-am descoperit singur puteam să le aflu mai repede dacă aveam de la cine. Acum noi, ăștia puțini care mai facem animație în România, trebuie să începem să ieșim cu filme pe la festivalurile de afară, ca să ne cunoască lumea. Apoi vom putea să facem coproducții, să aducem talente... Eu voiam să creez la „Animat Planet” un loc de întâlnire al oamenilor care vor să facă animație. Ideea mea nu a prea prins, din păcate. E bine să fim prezenți la televiziune și în festivaluri, pentru ca să vadă cei care vor să se apuce de animație că mai sunt și alții care o fac, iar în felul ăsta să se simtă încurajați. Sper că televiziunile vor începe să cumpere scurtmetraje și seriale de animație. E mult mai simplu să le cumperi de la noi din țară, dacă se fac pentru publicul românesc, decât din afară.